Povestea noastra …

Iata un titlu lapidar, însă incitatnt. Cititorule, te îndeamna sa ne cunoşti, să afli câte ceva din frumuseţile spirituale, dar şi minunile lumii materiale de pe aceste meleaguri. De vrei să vezi adevăratele frumuseţi ale naturii sau opere de artă create de inteligenţa şi mâna omului, fă-ţi drum spre izvoarele Argeşului, bătrânul Ordessos pomenit de părintele istoriei, Herodot, înca din sec. V î.Hr.. Poposeşte un timp în Curtea de Argeş – prima capitală a statului medieval creat de Basarab Unificatorul – admiră ruinele Curţii Domneşti şi Biserica Domnească “Sf. Nicolae”, apoi roagă-te la Mănăstirea cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ctitoria înteleptului sfânt voievod Neagoe Basarab, unde vei asculta minunata legendă a meşterului Manole şi, dupa ce-ţi astâmperi setea la acea “Fântană lină, cu apă puţină/ Cu apă sărată, de lacrimi udată”, aventurează-te să ajungi la Cabana lacustră Bâlea, situată în apropierea celui mai înalt vârf din Carpaţii româneşti, Moldoveanul (2543m). Pe DN7C lasă în urmă localităţile Cerbureni, Albeşti de Argeş, Oeşti, Corbeni şi te opreşte în satul Căpăţâneni menţionat de scriitorul Al. Vlahuţă în monumentala operă România pitorească. Eşti pe teritoriul comunei Arefu, cea mai nordică aşezare a judeţului Argeş dinspre izvoarele râului cu acelaşi nume.
Ca întindere este una din cele mai mari localităţi din ţară. Măsoară 411 Km². La nord avem ca vecini judeţele Sibiu şi Braşov. Pe o asemenea suprafaţă nu e de mirare că se află atâtea lucruri minunate, demne de a fi cunoscute: Cetatea Poenari (arefenii o numesc a lui Vlad Ţepeş); Uzina hidroelectrică de pe Argeş; Barajul Vidraru – construcţie care zăgăzuind apele Argeşului şi ale captărilor din bazinele hidrografice ale Vâlsanului, Râului Doamnei şi Topologului, a făcut să apară la poalele Făgăraşului o adevărată mare carpatică, cu o suprafaţă de 893 ha şi o adâncime de 155 m; Transfăgărăşanul – “drumul care zgârie norii”- tăiat prin stânci şi care atinge altitudinea de 2042 m. Se sfârşeşte cu cel mai lung tunel rutier din ţară (887 m) acolo unde se face trecerea din judeţul Argeş în judeţul Sibiu.
La aceste minunate creaţii ale minţii şi braţelor omeneşti se adaugă farmecul prveliştilor naturale. Cheile Argeşului cu stânci golaşesau acoperite cu verdeaţă îţi oferă imagini mirifice. În apele lacului Vidraru se oglindeşte în toată splendoarea albastrul cerului, iar silueta brazilor de pe margine îţi dă impresia unor cohorte de soldaţi ce străjuiesc fără întrerupere. Pe poienile alpine vezi alunecând albul şiragurilor de mioare ce pasc iarba crudă, păzite de câte un cioban care-şi cântă din fluier dorul după cei lăsaţi acasă. Smirdarul înflorit – alb sau roz- îţi dă impresia unor covoare fermecate din lumile de basm. În zilele însorite de vară de pe brâiele unor ţarcuri stâncoase poţi vedea că-ţi zâmbesc “friguroasele steluţe de munte” – Floarea reginei imaculată şi gingaşă. Dacă mai adăugăm răcoarea apelor cristaline de izvor şi concertul jucăuşelor păsărele din zonă, atmosfera devine total prielnică pentru a te lăsa prada extazului, să poţi trăi clipe de adâncă relaxare, departe de freamătul lumii dezlănţuite.
În această linişte, spiritul nu poate rămâne închis. El se îmbogăţeşte cu ceea ce afli din cultura şi istoria neamului.
Găseşti în satul Căpăţâneni – între blocurile de pe partea dreaptă a drumului – statuia şi casa compozitorului George Stephănescu, ctitorul operei române şi autorul Simfoniei în la major – prima simfonie românească. Afli că în această casă au poposit mari personalităţi ale culturii româneşti: poetul Vasile Alecsandri, enciclopedistul B. P. Haşdeu cu geniala lui fetiţă Iulia Haşdeu, cântăreaţa Hariclea Darclée. Pe banca de sub un nuc secular s-a odihnit şi I. L. Caragiale când plănuia să scrie drama Năpasta. Aici au copilărit arhitectul Victor Stephănescu – cel care a proiectat Gara de Nord – şi pictorul modernist Gabriel Stephănescu-Arephy.
Ceva mai sus, după ce treci albia râului, în stânga drumului, ca lipită de drumul din spate, se înalţă luminoasă clădirea hidrocentralei de pe Argeş. Angajaţii ei îţi pot povesti cu ce efort a fost construită şi ce importanţă are în economia ţării.
Dincolo de curtea hidrocentralei, acolo unde încep scările care urcă la cetate, pe o placă de marmură poţi citi că aici, în cheile Argeşului, Basarab I a înfrânt oştile invadatoare maghiare ale trufaşului rege Carol Robert de Anjou în 1330, asigurând astfel, Ţării Româneşti statutul de “stat de sine stătător”. Pornind de la această însemnare, intrând în Cheile Argeşului încearcă să descifrezi cu puterea minţii, imaginile din Cronica pictată de la Viena. Asta în timp ce de sus, de pe culmea muntelui Cetatea, te privesc ruinele unei cetăţii ridicată acolo doar într-o săptămână – din ziua de Paşti până la duminica Tomii – prin munca boierilor trădători pe care viforosul voievod Vlad Ţepeş i-a pedepsit pentru vicleniile lor ridicându-i din Târgovişte în ziua de Paşti, aşa cum erau îmbrăcaţi în straie de sărbătoare şi aducându-i aici să lucreze. Porunca dată de neiertătorul domn acolo jos – la intrarea în cheile Argeşului – boierilor, a fost scurtă şi hotărâtă: “Boieri şi cuconi, jupânese şi jupâniţe, voi care mi-aţi urzit moartea în iatacurile voastre, priviţi cuibul acela de vulturi, acolo, sus, să răsară până-n duminica Tomii cel necredincios, o cetate de zid, să stea soarele pe fruntea ei! Auzitu-m-aţi?”
Dacă intri-n vorbă cu bătrânii locului poţi afla multe legende privind faptele acestui cutezător pe care istoria l-a păstrat ca pe unul dintre cei mai cruzi, dar şi cei mai drepţi voievozi ai neamului românesc.

Şi Vidraru îşi are legenda lui…
Oamenii locului sunt harnici, cinstiţi şi primitori, dornici să aibă musafiri cu care să schimbe vorbe despre ce se mai întâmplă în lumea largă. Pentru popas găseşti sumedenie de pensiuni cu camere curate, frumos mobilate, iar dacă doreşti, gazda-ţi poate oferi mâncăruri tradiţionale, gătite ca pe vremuri în bucătăria bunicii.
Arefenii de când se ştiu au fost oameni liberi-moşneni. Le-a plăcut să muncească, să aibă gospodării frumoase, iar când ţara i-a chemat s-o apere, nu şi-au precupeţit viaţa. În perioada medievală au îndeplinit rolul de martalogi. L-au slujit cu credinţă pe Vlad Ţepeş, iar acesta, conform unei legende, i-a înzestrat cu 16 munţi şi 10 înţărcători să le fie lor şi urmaşilor “ohabnică moşie”. Îi găsim prezenţi şi în oastea lui Mihai Viteazul şi pe câmpul de luptă pentru dobândirea independenţei, apoi în Războiul Reîntregirii, pentru făurirea României Mari şi în marea Conflagraţie pentru redobândirea teritoriilor româneşti, samavolnic răpite-n vara şi toamna anului 1940.
Dania domnească pomenită mai sus a fost răspândită de-a lungul timpului în devălmăşie, dar pentru apărarea ei, arefenii au trebuit să poarte nenumărate procese cu urmaşii marelui vistier Constantin Filipescu care reuşise să pătrundă în indiviziune, apoi cu Mihail Hagi Ştefan care cumpărase de la Filipeşti pământurile răpite de aceştia din obştea arefenilor. După un secol de procese se ajunge la o împăcare în 1908, în proprietatea obştii revenind 7 înţărcători în pădurea aferentă, în suprafaţă de 4248 ha. La acoperirea cheltuielilor de judecată au contribuit toţi moşnenii – copii de familie – în funcţie de posibilităţile materiale, suma maximă fiind de 90 lei iar cea minimă de 22,50 lei.
S-a hotărât ca averea câştigată să fie stăpânită în devălmăşie (indiviziune), uzufructul folosit proporţional cu dreptul de proprietate (cine a dat 90 de lei s-a socotit că are o parte întreagă, iar cei care au dat câte 22,50 lei, doar a patra parte). Pentru a se evita folosirea arbitrară a dreptului de proprietate, s-a hotărât întocmirea unei evidenţe cu moşnenii şi drepturile lor de stăpânire precum şi alegerea unui organ administrativ care să vegheze la respectarea legii Cadrului Silvic din 1910. Tabelul întocmit pe 30 mai 1910 număra 530 moşneni.
Aşezământul Obştii este aprobat la 5 aprilie 1911 când Obştea capătă funcţionare legală.Obştea se interesa de administrarea pădurii, a păşunilor, apelor şi altor bogăţii precum piatra. Stăpânirea în devălmăşie a durat până în anul 1948 când, prin legea naţionalizării din 11 iunie, toate bogăţiile solului şi subsolului au trecut în mâna statului. Se va reveni în aceeaşi formă de organizare în baza Legii 1 din anul 2000 începând cu data de 12 aprilie, când Judecătoria Curtea de Argeş, prin Sentinţa Civilă nr. 11 din 12 aprilie anul 2000, recunoaşte statutul şi personalitatea juridică Obştii.
Pitorescul locurilor, încărcătura istorică, dar mai ales dârzenia acestor ţărani munteni pentru apărarea şi stăpânirea unui drept strămoşesc câştigat pe bază de merit şi dreaptă credinţă, a atras atenţia multor minţi luminate:
– istoricul Dionisie Fotino în a sa Istorie Generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei , traducere de G. Sion, Bucureşti 1859 scrie despre plaiul Arefului, prin care se făcea legătura cu Ţara Loviştei şi mai departe cu Ardealul.
– I. N. Angelescu publică Originea răzeşilor şi moşnenilor. Caracterul codevălmăşiei lor studii sociale, fascicula I, Apendice, Câteva observări asupra Obştii din Arefu, judeţul Argeş , Piteşti, 1909, în care explică felul cum a luat nasştere proprietatea devălmaşă, dar şi stratificările produse peste ani în cadrul Obştii.
– Şi istoricul B. P. Panaitescuface referiri la Obştea Arefenilor în lucrarea Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova , Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti 1964.
– Academicianul Rădulescu Andrei scrie un articol interesant Din trecutul moşnenilor arefeni publicat în „Convorbiri Literare”, an XLIV, nr. 6, vol. II, Bucureşti 1910. Arefenii sunt prezentaţi drept „… acei munteni cu plete lungi, mândri ca brazii munţilor în care trăiau şi deprinşi să lupte cu fiarele sălbatice”.
– Profesorul universitar Aurelian Sacerdoţeanu a scris despre Aref ca fiind unul din vechile sate argeşene. Studiul se intitulează Aref – un vechi sat argeşean publicat în „Studii şi comunicări” vol. II, Piteşti, 1969.
– Sanda Movilă – cu rărăcini de familie în Arefu – scrie romanul O vară la Şipotul fântânilor Ed. Tineretului 1957 în care vorbeşte de o fată din Arefu mândră şi isteaţă, ce ştia să călărească mai ca Fulga din poemul lui Vasile Alecsandri Dan căpitan de plai.

Trecutul este măreţ, iar prezentul luminos. Arefu a rămas încă o vatră folclorică pură. Casele sunt frumoase, spaţiul locuibil împărţit cu gust. Multe încă mai păstrează specificul tradiţional al arhitecturii ţărăneşti. Doina este la ea acasă iar viersul fluierului se aude în zilele de sărbătoare, sau seara la câte o clacă ori şezătoare organizată de gospodari pentru a îmbina utilul cu plăcutul. Sătencele îţi pot arăta o parte din zestrea pe care singure şi-o agonisise – ţesături în război, cusături pe pânză, împletituri diverse cu igliţa sau undrelele. Dacă nimereşti la o serbare – se organizează de ziua îndrăgostiţilor (Dragobetele), ziua femeii, ziua eroilor (Înălţarea), 1 iunie (ziua copilului), ziua comunei, festivalul Lada de zestre –asculţi cântece şi vezi jocuri locale din care nu lipseşte: Sârba lui Marcu, Brâul, Brâuleţul, Rumeguşul, Negustoraşul, Mânioasa, Pingeaua, Chindia, Ghimpele. Poţi deveni şi tu copărtaş dacă vrei să le înveţi, fiindcă jucătorii sunt mândri şi bucuroşi să-ţi devină „profesori” câteva momente şi să te înveţe.
În noaptea de Crăciun, sub ferestrele caselor, auzi colindele rămase din străbuni şi pe care tinerii (flăcăi) le interpretează într-un stil aparte – se cheamă antifonic – cum nu se mai întâmplă în prea multe locuri din ţară. Copiii te desfată cu Pluguşorul, Capra, Ursul şi Sorcova la Anul Nou, iar iordănitorii vin în seara de Sf. Ion (6 ianuarie) să te iordănească pentru a-ţi merge bine tot anul.
Dacă treci prin Arefu vezi frumuseţi nebănuite, iar dacă faci popas, afli multe, pentru un timp uiţi de grijile zilei şi pleci liniştit, voios, cu sufletul senin.
Vino din curiozitate, dar încrezător că oricând eşti aşteptat şi primit cu dragoste!